Cubierta de la antología rumana editada por Carmen Bulzan y Magic Print

 

Crear en Salamanca tiene el privilegio de publicar, por vez primera, siete de los poemas de Alencart traducidos al rumano por Carmen Bulzan, reconocida traductora de Miguel de Unamuno, poeta, catedrática de la Universidad Ecológica de Bucarest e hispanista. La antología de poesía amorosa, cuya primera edición salió el mes de mayo bajo el sello editorial de la Diputación de Salamanca, ahora ha sido publicada por la editorial Magic Print, que en la ciudad de Onesti dirige Maria Dohataru. Esta antología bilingüe, de 334 páginas, será presentada en el Festival Mundial de Poesía “Mihai Eminescu”, que entre el 17 y el 20 de septiembre se celebrará en la ciudad rumana de Craiova y está presidido por el poeta Ion Deaconescu. También habrá presentación en Bucarest.

 

Las pinturas y dibujos son de Miguel Elías

 

 

7 poeme de Alfredo Pérez Alencart

în traducerea lui Carmen Bulzan

(Carmen Peregrina)

 

 

Carmen Bulzan con un ejemplar de la la antología Rumana

 

POEMAS PARA EL MAÑANA DEL HOMBRE

POEME PENTRU DIMINEAȚA OMULUI

 

(Fragmente – Fragmentos)

 

 

II

 

Sólo necesita Amor quien no tiene cuadrado el corazón.

Yo digo bienvenido al torso de la Amada con mi sangre

en vuelo hacia el precipicio: sexo y alma para despertar

noches si hay plenilunio de Cantares agitando epopeyas

con pupilas celestiales, con alas de ángeles inmolados…

No existe tregua para las manos después del rito inicial

que besamos traspasando lindes: pubis a pubis cual raíz

de todo, rosas rojas de las cumbres o de la profundidad

del mundo: flores amorosas memorando lluvias; pájaros

enflautados multiplicando el ardor; maravillas danzando

por los aires; mujer siempre con labios blandos tejiendo

la seda de mi vida… Yo hurgo madrugadas entre luces

de una luciérnaga oliendo tropicalmente, fruto comible

con tanta presencia sobre mi cabeza o sobre mi mañana:

¡Sóplame dentro del alma, gacela mía! ¡Despliégate por

      la carnalidad de mi planeta!…

 

 

 

II

 

Are nevoie de dragoste doar cel care nu are inima pătrată.

Eu spun bun venit taliei Iubitei cu sângele meu

în zbor spre prăpastie: sex și suflet pentru a trezi

nopți cu lună plină de Cântări agitând epopei

cu pupile celestiale, cu aripi de îngeri neînmuiate…

Nu există odihnă pentru mâini după ritul inițial

căci ne sărutăm trecând dincolo de limite: pubis peste pubis, o rădăcină

pentru toate, roza rozelor înălțimilor sau ale profunzimilor

lumii; flori amoroase memorând ploi; păsări

multiplicând ardoarea; minuni dansante

prin aer; femeie care mereu, cu buzele sale blânde țese

mătasea vieții mele… Eu scormonesc diminețile printre luminile

unui licurici mirosind tropical, fructul comestibil

atât de prezent pe capul meu sau pe dimineață.

Suflă-mi în suflet, gazela mea! Desfășoară-te prin

carnalitatea planetei mele!…

 

  José Alfredo, Jacqueline y Alfredo Alfredo Pérez Alencart en la Plaza Mayor de Salamanca (foto de José Amador Martín)

 

 

VI

 

Velas para esta noche de bronce, flores húmedas cogidas

del balcón, canciones para que sienta la mujer de mi pacto.

No hay fríos que no se vuelvan sol en nuestros corazones.

Despliego mis alas sobre su muslo y hay un crepitar bajo

las llamas: cuanto es bello transparenta lo que me alcanza

ahora, acercándome a límites de estallante unidad. Afuera,

por las calles, la muchedumbre festeja con rotundos vinos,

baila por carnavales o veranea de mesa en mesa: nosotros

erizamos la sangre por esta esquina del mundo, escalando

más allá del aire, como si fuera la primera y única vez, tan

derramándose el deseo. Somos milicianos de un amor que

no precisa abalorios para instalarse en la ciudad: cedemos

lo uno y lo otro mientras arden los cuerpos y declaramos

no estar listos para decirnos adiós. ¡He aquí la decisión de

hacernos compañía de verdad corriente! ¡Aquí están dos

que aceptaron quedarse!…

 

 

 

VI

 

Lumânări pentru această noapte de bronz, flori umede culese

din balcon, cântece pentru ca să simt femeia legământului meu.

Nu sunt friguri care nu se întorc soare în inimile noastre.

Îmi desfac aripile peste coapsele sale și simt o trosnitură sub

flăcările sale; cât de frumoasă e transparența care mă înalță

acum, apropiindu-mă de limitele unității stelare. Afară,

pe străzi, mulțimea sărbătorește cu rotunde vinuri,

dansează în carnavaluri sau merge de la o masă la alta; noi

irizăm sângele pe această scenă a lumii, escaladând

dincolo de aer, ca și cum ar fi prima și singura dată, atât de

deversată e dorința. Suntem gardienii unui amor care

nu are nevoie de podoabe pentru a se instala în oraș; cedăm

unul altuia în timp ce trupurile noastre ard și declarăm

că nu suntem gata spre a ne spune adio. E aici decizia de

a ne face compania cu adevărat curgătoare! Aici sunt doi 

care au acceptat să se păstreze!…

 

El poeta Ion Deaconescu inaugurando una edición pasada del festival de Craiova

X

 

 

Vestido de pájaro picoteo el cuerpo de mi Amada, del

ángel de la guarda que me abraza tan enraizada al Dios

de lo más eterno. Voy picoteando bronceada geografía

que alimenta para la ocasión. “Date la vuelta”, le digo

muy despacio, y hasta mis sílabas se fecundan en pos

de ella, de la que sabe declararme huésped de honor:

picoteo el centro de sus ganas y el múltiple amanecer

con todos los deseos esperándome. Canto cuando me

van resucitando sus caricias: ahora los gallos duermen,

despreocupándose de la madrugada de nuestra mucha

fuerza. Qué importa si se entrecruza conmigo aunque

vaya a ras de suelo. Qué importa si la luna se aparece

mojada tras los cristales. Qué importa si llegamos sin

llegar, si partimos sin partir: valga lo que perfeccione

hasta gustarnos, descolgándonos imperceptibles por

los labios que nos mandan…

 

 

X

 

Îmbărcat în pasăre, ciugulesc trupul Iubitei, al

îngerului păzitor care mă îmbrățișează

atât de înrădăcinată în Dumnezeul cel etern.

Ciugulesc bronzata geografie

care mă hrănește la nevoie.“Învârtește-te”, îi spun

foarte rar, până când silabele se fecundează de dragul ei,

căci ea știe să mă declare oaspete de onoare;

ciugulesc centrul îndemnurilor sale și zorii multiplicați

cu toate dorințele mă așteaptă. Cânt atunci când

mă resuscită mângâierile sale; acum cocoșii dorm,

nefiind preocupați de dimineața forței noastre.

Ce importanță are dacă se încrucișează râsetele

alunecând pe jos? Ce importanță are dacă luna apare

umedă prin geamuri? Ce important e dacă ajungem fără

să ajungem, dacă plecăm fără să plecăm? Să meargă ce e de perfecționat

până a ne gusta, atârnând imperceptibile,

buzele prin care ne dăruim…

 

Otra imagen de Carmen Bulzan con la antología rumana

XIII

 

 

Te amo en la tierra y en el cielo, con la avidez del

principiante que de golpe busca saciar su hambruna.

Señora de las claras videncias, allí por donde voy

rindo honores a tu creyente entrega. Te amo desde

antaño, en esta y en la otra realidad donde nadie

podrá crucificarnos. Deseo que tú y tu mañana estén

conmigo, pues mi mirada se detuvo largo tiempo

ordenando tu forma. Invoco esta costumbre repleta

de señales para inclinar hacia mí ese sosiego que te

habita. Me acerco cuando te siento lejana y planeas

por encima de los sueños. Corre, arranca, pero no

escapes. Sálvame, señora, ocupa el vacío que me

va punzando. Tiembla desde el fondo, con ternura,

llegando, velozmente llegando hasta fundirte en mis

brazos. Oh fuego memorable, guarda en tus candelas

         la contraseña de los encarnados deleites…

 

 

María Dohotaru, directora de la editorial Magic Print, de Onesti (Rumanía)

 

XIII

 

Te iubesc pe pământ și în cer, cu pofta

începătorului care lovește în căutare de a-și satisface foamea.

Doamna clarelor previziuni, pe acolo pe unde merg

primesc onoruri la abandonarea ta credincioasă. Te iubesc

demult, în această și în altă realitate unde nimeni

nu va putea să ne crucifice. Vreau ca tu și dimineața ta să fie

cu mine, căci privirea mea s-a oprit mult timp

ca să-ți șlefuiască forma. Invoc acest obicei plin

de semnale pentru a cuprinde calmitatea care te

stăpânește. Mă apropii când te simt departe,  planând

pe deasupra viselor. Curge, smulge-te, dar nu

evada. Salvează-mă, doamnă, ocupă golul care mă

mistuie. Tremură din străfunduri, cu sensibilitate,

ajungând, repede până să te confunzi în

brațele mele. Ah, foc memorabil, păstrează în luminile tale

parola plăcerilor încorporate…

 

 

 

EL PIE EN EL ESTRIBO / PICIORUL ÎN SCARĂ

(Fragmente – Fragmentos)

 

 

IV

 

 

Implórote dama del palacio de mi perfecta hipervisión

Ven a encastillarte que te sostengo con el antebrazo

desacostumbrado al hollín   al apuro    al loar

de otras generaciones con abecedarios de repudio

Implórote en la feracidad de tu lecho

centímetro a centímetro entre columnas rojas

donde dejo la espada en son de paz   bajo el timbre

elemental del amor bautizado con hierbas de pureza.

Soy caballero que conserva tu secreto de subángel

A ti despétalo la luz crucificada    proscrita a veces

por el desove del taladro continuo del inquisidor

con pies de trapo   en deuda con la ternura

Maúllo en el aposento nocturno   salobro    celebro

conságrome al amor que llora su contranoche

pero apercibe la gloria con aura   sabor de sus cosas

dulcineándome por el balcón en línea recta

río que nos integra con su atmósfera desnuda

pájaros en la fiesta de ayer para el augurio

Abro el romancero y me creo un bertoldo

Abro otros librajos y ya soy amadís o galaor

Péname mi rostro de quijano si no remiendas tu amor

que me sobreencuerpa para que no grite en otra calle

amándote hasta temblar sin apoltronarme

coronando   cayendo   regenerando lentamente

esta osamenta que me cruje cual penumbrado arcón

 

 Pintura de Miguel Elías con la portada del libro, también obra suya

 

IV

 

Imploru-te doamna palatului perfectei mele hiperviziuni,

vino să te zidesc, căci te susțin cu antebrațul

dezobișnuit de funingine, de grabă, de preamăriri

ale altor generații cu abecedare ale rușinii.

Imploru-te în fecunditatea patului tău,

centimetru cu centimentru, între roșile coloane

unde las spada în semn de pace sub semnalul

elementar al iubirii botezate cu ierburi pure.

Sunt cavalerul care conservă secretul tău de subînger.

În tine aprinde-s-ar lumina crucificată, proscrisă uneori

datorită înmulțirii perpetue a inchizitorului

cu picioare în trap, datorând sensibilitate

felinei în camera nocturnă; pierdut sărbătoresc;

dedică-mi iubirea care își plânge noaptea

dar simte gloria cu aura sa; gustul lucrurilor tale

mă îndulcesc prin balconul în linie dreaptă;

râu ce ne cheamă cu atmosfera sa de goliciune.

Păsări la sărbătoarea de ieri pentru întâmpinare.

Deschid romanul și mă cred un traficant.

Deschid alte cărți și deja mă simt iubit și mulțumit.

Pedepsește-mi chipul de Quijote căci iubirea ta

mă înlănțuie să nu strige pe altă stradă,

iubindu-te până la tremur fără să mă liniștesc,

încoronând căderea care regenerează ușor

acest schelet care-mi plesnește ca un arc.

 

  Escultura dedicada al poeta Eminiscu, en Onesti

XIV

 

 

Se ama con las manos abiertas para que el dar

no traiga desamparo al corazón ofrecido en el páramo

ya mitad madera   mitad piedra con sangre antigua

exigiendo carne gestante de un último Adán    proverbios

para los saltos del vivir y morir    ojos pegados a la cerradura

de un primer veredicto que besa la boca tal como tiemblan

los días del destino   eros fértil laboriosamente puesto

a manosear el trozo infinito que le toca para siempre  

matrimoniado en esta unión de dos que se dan un lamido  

un abrazo   un sí dulcemente haciéndose savia   soñando

que galopan por secadales con trompetas anunciadoras

del fin del exilio   de calles color gris desmemoriado

posándose en los años viejos cual flechas que no tienen

veneno pero fatigan   Se ama cuando llueve o escapa la luz

rozando los sauces   cuando el tiempo se voltea

dando pequeños gritos de dolor  sobre un caballo de juguete

o una plancha encendida    pez en el aire o en la barca azul

del río neblinoso donde  te entregas al polvoriento

caballero de ninguneadas andanzas    Se ama absteniéndose

o excediéndose    carne con carne dentro del hecho

de hacerse uno percibiendo feromonas que desapaciguan  

con ayes sanando la sangre  oh morena hermosa   Se

ama no a hurtadillas sino rebañando el pan familiar

para poner el alma en claro   tactando bonanzas y altibajos

lucisombras do no se muere el amor porque natura da

 

 

 

Carmen Bulzan retratada por Miguel Elías

XIV

 

Se iubește cu brațele deschise pentru ca acest dar

să nu aducă abandon inimii dăruite în pustiu;

deja jumătate lemn, jumătate piatră, cu sânge vechi,

cerând carne fertilă ultimului Adam, proverbial

pentru salturile de viață și de moarte; ochi închiși

la un prim verdict ce sărută gura ca și cum ar tremura

zilele destinului; eros fertil, sârguincios pus

să manevreze bucata infinită care i se cuvine pentru totdeauna,

unindu-se în această legătură de doi ce își dau un sărut,

o îmbrățisare, un da dulce făcându-se sevă, visând

că galopează prin locuri uscate cu trâmbițe vestind

finalul exilului; străzi gri imemoriale

odihnindu-se în trecuții ani cu săgeți care nu au

venin dar care obosesc. Se iubește pe ploaie sau când lumina

se strecoară prin sălcii, când timpul se întoarce

scoțând mici sunete de durere pe un cal de jucărie

sau pe o plită încinsă, pește în aer sau în barca albastră

a râului cețos unde te dăruiești prăfuitului

cavaler peregrin al niciunei aventuri. Se iubește ascetic

sau în exces, carne cu carne, înlăuntrul însămânțând

devenirea unului, simțind hormonii care aduc neliniști

cu problemele care vindecă sângele, o, frumoasă brunetă. Se iubeste

nu pe furiș, ci împărțind pâinea familiei

ca să se limpezească sufletul de deal și de vale, 

de lumini și de umbre, pentru ca să nu moară amorul, căci natura e darnică.

 

 

Biblioteca de Onesti

 

XVIII

 

Buena dama   Apiádese Vd de este pobrísimo vate

con el coche averiado   sin hacienda   haciendo memoria

por caminos lluviosos   hijodalgo sin más armadura

que su traje nuevo del pasado   Señora   despreocúpese

de la casa   de la compra   de la vestimenta   Ya preguntarán

ya descubrirán aquello que puede disgustarles   

Confúndase conmigo en el amor que hace volar en pedazos

las tribulaciones   La ternura no es simple posesión

Gústame convocar al mañana   críticamente al margen

del rebaño de dinosaurios   relinchando si no hay más

remedio   sin piedras ni palos   lleno de coraje

por las hambres que he visto y medido   Tardaré algo más

porque están de obras   Me da tiempo para viajar hacia

su orilla y subir al tren y enloquecer de paisaje o del sueño

de vuestros ojos  Todo se puede perder en un instante  

Señora de las bienaventuranzas   yo no quiero perderla

este día que mis pupilas traquetean por los raíles

Yo sólo pídole me acompañe en mis causas perdidas  Yo

un desastre de hombre que la ama bajo esta densidad

de la vida   con fe y sin monedas  Qué tiempos difíciles

Qué de brazos disfrazados alzándose a los cielos  Qué

de papeles arrastrando simple lodo  Buena dama   Apiádese

de este descabalgado poeta pobre   Déme su larga paz

sonando fuerte   sus siete sellos atravesando despacio

mi entendimiento   Cobíjeme

 

Centro histórico de Craiova

 

XVIII

 

Domniță milostivă, te-ndură de acest bard prea sărac

având caleașca praf și fără de-avuții, aminte aducând

la drum ploios de hidalgo fără nicio armură alta

decât straiul nou dintr-un trecut. Doamnă, nu-ți mai face griji

de casă, de cumpărături și de veșminte. Vor întreba

de acum și vor descoperi ceva ce nu le-o fi pe plac.

Topește-te cu mine în acea iubire ce aruncă-n aer

zbuciumul, căci tandrețea nu e doar posesie și-atât.

Pe plac mi-e să convoc ziua ce va veni, critic

pe-alăturea cirezilor de dinozauri nechezând căci nu mai au

refugiu, fără pietre, fără pari și plini de curaj

față de foamea pe care am văzut-o și măsurat-o. Va mai dura,

căci ei trudesc din plin. Îmi dau răgaz să pot călători

înspre al tău liman și să urc în tren, să-mi ies din minți în peisaj sau vis,

sau în ochii tăi. Căci totul poate fi pierdut într-o clipită

o, doamnă a preafericirilor, căci eu cum să te pierd

chiar astăzi, când pupilele-mi se zdruncină pe șine?

Să mă însotești, eu doar îți cer, întru a mele cauze pierdute,

căci eu nu-s decât un biet dezastru de bărbat ce te iubește

sub toată-această densitate a vieții, cu credință fără de preț;

ce vremuri grele vai, și ce de brațe travestite și urcând la ceruri,

ce de hârtii ce se târăsc simplu în noroi. Domniță milostivă! Îndură-te

de-acest descălecat poet sărman. Dă-mi îndelungata-ți pace,

sunând puternic, cele șapte peceți ale tale străbătând

gândirea mea. Ocrotește-mă!

 

 Alfredo Pérez Alencart con un ejemplar de la edición española (foto de José Amador Martín)