La escritora rumana Verónica Balaj

 

 

Crear en Salamanca se complace en publicar cinco poemas de la rumana Verónica Balaj, periodista de Radio Timisoara desde 1982. Balaj, licenciada en Filología y postgrado en periodismo, es poeta, novelista y ensayista con más de treinta libros publicados y numerosos reconocimientos por su labor literaria. También forma parte de la Unión de Escritores Rumanos. Los poemas han sido seleccionados de su reciente antología bilingüe, publicada en 2017 y que nos llegó por gestión de María Eugenia Echeverría, embajadora de Perú en Rumanía. La edición de la antología ha estado a cargo de Emilia Țuțuianu y el redactor fue Dorin Dospinescu: las traducciones han sido realziadas por Anne Marie Sokol, Juan Antonio Torres Márquez y Bianca Bozdogescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

EL PUENTE DEL VERANO

 

El puente del verano

Sobre un amarillo espumoso

Caliente, a lo lejos

Se venden aquí

Canciones y días sin aliento

Preguntas sibilinas

Tazas con agua intocada

Los comerciantes

Maestros de palabras insistentes

Muestran ventanas

Por donde las lluvias se presentan

Fértiles y relativos

Los arboles a los lados

Sombrean una soledad verde,

Cósmica

Un puente nebuloso

Trascendiendo sobre nosotros

El corazón mismo

En equilibrio

Por lo largo, por lo alto

Sabe

El precio de las ventas

Al Puente del Verano

Hasta la caída

De la hoja del hielo

 

26 de Octubre 2011

 

 

 

 

 

 

PODUL VERII

Podul verii

peste-un galben spumos,

fierbinte, către departe

se vând aici

cântări şi zile cu răsuflarea tăiată

întrebări sibilinice,

căni cu apă neîncepută…

negustorii

meşteri în vorbe stăruitoare

scot la vedere ferestre

prin care se ivesc ploile

fertile, relative

copacii, pe maluri,

umbresc o singurătate verde,

cosmică,

opunte aburoasă

transcede lunatecă peste noi

inima însăşi,

în echilibristică

de-a lungul, de-a înaltul

ştie

preţul celor vândute

la Podul Verii

până când cade

lama îngheţului.

 

26 Octombrie, 2011

 

 

 

 

 

 

 

AL TIBER

 

En las orillas del Tíber,

por la tarde,

los pasadores toman la forma

del cuerpo de unas mujeres

extendidas por las aguas

en un

deseo extravagante

del exorcismo del amor

profundamente desplazados

Mis dedos

parecen

raíces húmedas

atrapados

en un juego alucinante

del verde

firmando la crucifixión de la

soledad

tres ángeles

vestidos de gloria y silencio

dan luz

a un pedacito de cielo

declarándole sin culpa

del descuido.

 

Martes, 06 de junio 2011

 

 

 

 

 

 

 

 

LA TIBRU

 

Pe malul Tibrului,

seara,

pinii iau forma

trupului unor femei

întinse peste ape

într- o

extravagantă dorinţă

de exorcizare-a iubirii

în adânc strămutate

degetele mele

se-arată

rădăcini umede

prinse

într-un joc nălucitor

de verde

semnând răstignirea singurătăţii

trei îngeri

îmbrăcaţi în strălucire şi tăcere

luminează

un ciob de cer

izbăvindu-l de vinovăţia

nepăsării.

 

Marţi, 6 iunie 2011

 

 

 

 

 

 

 

EL DÍA DE SUERTE

 

Somos una canción

Y tú, el baile,

incendiamos bosques

con tantos sentimientos

brotados, paseados

por la vista

del ojo divino

vertido en nosotros

más allá de mí,

más allá de ti

querubines nos dividen

iguales

significados e indulgencias

relámpagos

Nos despiertan de nuestra

somnolencia

buscamos círculos

del árbol primordial

los ofrecemos uno al otro como

regalos

aprendemos la lección

de llegada y de partida

tanto verde, ¡tanto verde,

esta en ciernes en mi cabeza!

 

 

 

 

ZI NOROCOASĂ

 

Suntem un cântec

iar tu, dansul,

incendiem păduri

cu-atâtea simţăminte

încolţite,preumblate

din privirea

ochiului divin

revărsat în noi

dincolo de mine,

dincolo de tine

heruvimii ne-mpart egal

tâlcuri şi îngăduinţi

fulgere

ne terzesc din moleşeală

căutăm cercuri

din copacul primordial

ni le facem daruri

învăţăm lecţia

de-a venirea-plecarea

cât verde, cât verde,

îmi înmugureşte pe creştet!

 

 

 

 

 

 

ADRIÁTICO EN UN VERANO

CON CUADRADOS DE COLOR NARANJA

 

 

 

En la encrucijada

de la luz con la vergüenza

de mi paso,

surge en algún lugar

la risa,

rayos errantes

ascendente, descendente …

Desearía silencios

No tengo más tales granos

cuadrados anaranjados

en el vestido de seda

Han sido impresos en el cuerpo

Soy toda estrellas

Decorativas, preparadas para

Recibir un fin,

Un comienzo

indiferente

en la playa, la orquesta canta

una canción de los tiempos de Chagal

empezamos a bailar,

nos divertimos …

a mi cuello cuelga

plano y amarillo

el reloj de atardecer

la hora,

con luz ahumada

me muestra engañando

frente al mar

vieja risa de payaso

y un vaso roto

bajo el peso

del pensamiento apresurado

sobre una roca que sobresale del mar,

Jesús lloró

A la despedida de los apóstoles.

 

 

 

 

 

ADRIATICA, ÎNTR-O VARĂ

CU PĂTRATE PORTOCALII

 

La răspântia

luminii cu stinghereala

pasului meu,

de undeva, răsar

hohote de râs,

fulgere hoinare

urcând, coborând…

mi-aş dori tăceri

nu mai am asemenea boabe

pătratele portocalii

de pe mătasea rochiei

mi s-au imprimat pe trup

sunt toată numai steluţe

decorative, pregătite

să-ntâmpine un sfârşit ,

un început

indiferentă

pe faleză, cântă orchestra

din vremi cu Chagal

ne prindem în dans,

petrecem…

la gât mi-atrână

plat şi galben

ceasornicul înserării

ora,

cu lumina afumată

m-arată trişând

pe faleză

râsul de clown învechit

şi-un pahar spart

sub greutatea

gândului grăbit

pe o stâncă ieşită din mare,

Isus plângea

la desprăţirea de apostoli.

 

 

 

 

 

 

 

CABALLOS DE NIEVE

 

Cazadores de tiempo

Yo no sabía

El camino de vuelta

hacia Adán y Eva

galopamos ambos

en el asiento del caballo

con vino, nieves y tormenta

ventanas, puertas,

abrimos en la calle

el dia estaba crepitando como bellota al horno

estuvimos dando alegría a la luz

Parcas y mordiendo la lengua

nada

no se cumple

de las predicho

entonces azulada, tu salida

fui privada de escenas

afortunadas

muletas de espera

son entrecerrando

sobre mis ojos

me gustaría

que gritas:

estoy aquí,

Sagitario del tiempo y del camino.

 

 

 

 

 

 

CAI DE OMĂT

 

Vânători de timp,

nu mai ştiam

drumul înapoi

spre Adam şi Eva

galopam amândoi

pe şaua calului hrănit

cu vin, omături şi furtună

ferestre, uşi,

deschideam în cale

ziua trosnea a ghindă coaptă

veseleam lumina

ursitoarele-şi muşcau limba

nimic

nu se-mplinea

din cele proorocite.

apoi, vânată, plecarea ta

m-a văduvit de scenele

norocoase

cârjele aşteptării

stau cruciş

peste privirea mea

aş vrea

să strigi:

sunt aici,

săgetător de timp şi drum.